ŞOSEAUA GIURGIULUI – UN CARACAL METROPOLITAN<br /> Intrarea în Bucureşti pe Drumul European E85 se face printr-una dintre cele mai lungi, sărace şi mizere artere bucureştene: Şoseaua Giurgiului. Fără să iasă din reţeta vecinelor Berceni şi Ferentari, cartierul format în partea de sud a Capitalei dezvăluie riveranilor, dar şi oaspeţilor străini sosiţi dinspre Podul Prieteniei, un amestec de inedit, stupid şi inutil. Sutele de conducte răsărite de-a lungul şi de-a latul trotuarelor, stâlpii din beton plantaţi direct pe carosabil şi cinematograful cu vânzare de ciorapi la matineu umbresc prestigiul căruţei cu proşti răsturnate la Caracal;<br /> Metroul mic din Şura Mare Modificările ilare aduse infrastructurii zonale, vizibile de la intrarea  pe Şoseaua Giurgiului, ne arată de la început că mare parte dintre funcţionarii administraţiei locale au serioase probleme cu propriul cap, în care au căzut. Efectele pe termen mediu ale traumatismului sunt vizibile la tot pasul şi se dovedesc greu remediabile. Nu se explică altfel aşezarea de-a lungul liniei tramvaiului 12, moşit îndelung pe vremea fostului Primar General, a unor monumente ale imbecilităţii urbanistice. Trebuie spus că mediatizatul tramvai 12 denumit, din considerente străine publicului, “tramvaiul prezidenţial” sau “metroul uşor” este, asemeni suratelor de pe traseu, o căruţă electrică dotată cu uşi ce se deschid altundeva decât în dreptul trecerilor de pietoni. Sătulă însă de publicitatea excesivă făcută tramvaiului 12, RATB a aruncat – temporar şi pe un traseu inutil publicului călător –  tramvaiul 55. Timp de aproape două luni acesta a deschis uşile la staţia terminus Şura Mare spre stânga vagoanelor, obligând în acest fel călătorii să coboare direct pe mijlocul carosabilului. Evenimentul a trecut neobservat datorită norocului călătorilor care, obişnuiţi cu astfel de capcane specifice zonei, au ştiut să se strecoare timp de două luni printre vehiculele ce îi ameninţau din sens opus. Odată transbordaţi în metroul uşor la staţia Şura Mare II, situată la distanţă apreciabilă de strada cu nume identic, aceiaşi călători s-au putut delecta, până la limita sudică a Şoselei Giurgiului, cu ceea ce riveranii numesc “Infrastructura Curului”. Pe o distanţă de aproximativ 20 de kilometri, magistrala de gaz metan ce alimentează cartierul concurent Ferentarilor e scoasă la vedere, pe trotuar, pentru a convinge că Distrigaz-Sud se detaşază de economia subterană. Ca într-un film pentru proşti, ţeava groasă şi galbenă serveşte, fără voia proprietarilor, drept prag circular la intrarea în prăvălii sau arcade ţipătoare şi sinistre deasupra porţilor cimitirelor. Până şi umorul tâmp al cizmarilor vânzători de monumente funerare – preocupaţi pe aici de aşezarea în vitrină a crucilor pe calapoade – este umbrit de ţeava gălbuie de care se lovesc  clienţii<br /> <br /> la intrare. Acolo unde spaţiile comerciale lasă însă loc trotuarelor sau locurilor virane, trecătorii se aleg cu suveniruri constând în cucuie şi picioare rupte, după ce se împiedică prealabil de ţevile aşezate precum primarul în mijlocul drumului.<br /> Pe Drumul Găzarului spre Progresul Frânarului Un alt punct de interes îl constituie piaţa locală, alintată de comunitari “Târgul Regresului” şi căreia personal i-aş spune, fără rezerve, “Tichia de mărgăritar a prostului”. În urmă cu doi ani, şefii Pieţei Progresul au fost demişi, motivat de lipsa autorizaţiilor comercianţilor, lipsa ecusoanelor, neplata taxelor şi de mizeria fizică sufocantă. Acum, în spaţiul reamenajat cu termopane şi cântare electronice, situaţia e neschimbată. Târgul Regresului se întinde din dreptul pieţei public-private – unde contrabanda e suverană – până<br /> <br /> la strada Drumul Găzarului , un alt etalon al infantilismului administraţiei locale. Între Piaţa Progresul şi cimitirul cu acelaşi nume optimist, situat inspirat între străzile Eternităţii şi Frânarului, Drumul Găzarului leagă Şoseaua Giurgiului de Cartierul Berceni. Contrastând cu artera-mamă, Drumul Găzarului nu are conducte de gaze<br /> <br /> la vedere. Acest bulevard al jegului şi sărăciei are în schimb un hotel de trei stele cât un apartament, despre care localnicii spun că ar fi bordel. Afişul de la intrare “Strict interzis accesul persoanelor neautorizate” ne face să credem însă că este unitate militară sau adăpost atomic. Drumul Găzarului mai are – pe lângă sutele de garsoniere igrasioase alăturate vilelor, coteţelor de porci şi grădiniţelor private – o infrastructură de invidiat. Trotuarele ornate cu şanţuri şi gurile de canal fără capac sunt asortate cu pitoreşti stâlpi de beton, răsăriţi direct din carosabil. Peste toate, câinii de luptă, expuşi spre vânzare pe mese pliante şi Cinematograful Flamura, unde nu mai rulează filme dar în foaierul căruia se vând pantofi, aruncă în derizoriu macaraua înţepenită între pereţii circulari ai blocului din urbea lui Marius Tucă şi Dan Diaconescu.<br /> Ioan TEO-SERBANESCU<br />

STRĂZI<br /> LA MARGINEA DRUMULUI<br /> <br /> <br /> Propulsaţi<br /> , susţinuţi şi refuzaţi de partide diferite, primarii de ocazie Adrian Inimăroiu şi Marian Vanghelie au oarece de împărţit. În afara monotoniei pestilenţiale a sectoarelor pe care au fost desemnaţi să le administreze şi a drumurilor sporadice către DNA, există elemente care - deşi îi despart - îi apropie pe cei mai incompetenţi primari bucureşteni. La graniţa sectoarelor 4 şi 5, strada Vigoniei adună fără discriminare rezumatul vieţii pline de culoare a locuitorilor de la cele două capete ale arterei. Asemeni primarilor pe care i-au ales, locuitorii celei mai infecte străzi din Bucureşti ies din tiparul obişnuit şi - ignorând coktailul etnic sau stricta delimitare politico-economică - împart frăţeşte lipsurile şi bucuriile, după modelul edilior care se bucură, în egală măsură, de mărunta supremaţie locală şi de absenţa sprijinului politic. Istoria recentă a prelungit statutul de chiriaş locuitorilor de pe trotuarul stâng al străzii, în timp ce fericiţii de peste drum, numerotaţi cu soţ dar ghinionişti fără pereche, sunt proprietari de apartamente pe uliţa cu cele mai multe reclamaţii fără răspuns, trimise primarului Vanghelie. În schimb, acesta le expediază periodic chipul său imprimat pe carton de calitate, subtitrat cu urări formulate corect gramatical. Chiriaşii şi proprietarii privesc grijile multe şi deloc mărunte din unghiuri diferite. Proprietarii din blocurile înconjurate de gunoaie sunt catalogaţi de vecinii de peste drum „propietari pe datorii”, în timp ce locuitorii enclavei situate - fizic şi politic - pe sânga străzii, în două foste cămine de nefamilişti confort zero barat, sunt alintaţi „comuniştii cu chirie de la numărul unu”.<br /> Bunul simţ al proprietăţii „Ne ignoră, domnule. Nu vezi că suntem ai nimănui? Nu ştiu de ce nu se face o altă împărţire administrativă, să includă dracu strada asta în alt sector... sau în judeţul Ilfov. A ajuns un primar precum Vanghelie să-şi împartă străzile din sector în „favorite” şi „neimportante”? Pe Calea Rahovei a spoit toate blocurile, în campania electorală, doar ca să fie desemnat  candidat<br /> la Primăria Capitalei<br /> de şefii partidului. Nu putea să le vopsească şi pe astea? Verzi, gabene sau cum i-ar fi trecut prin mintea aia cu sensuri interzise, tot ar fi arătat mai bine ca acum. Bine că a umplut zona cu coşuri de gunoi cât un portofel de mari. Dau bine la imagine, dar munţii de gunoi şi sutele de caroserii de maşini abandonate pe strada asta nu-i strică imaginea? De ce tolerează chiriaşii fără forme legale în căminele de peste drum? Vanghelie zice că sunt defavorizaţi, dar ei provoacă distrugerile şi mizeria, pentru că primarul îi încurajează. Uitaţi-vă şi voi câte sticle şi peturi de băutură au putut să golească „defavorizaţii” într-o noapte. Ieri am făcut curat aici.” (Nea Grigore - administrator de dreapta, cu vedere la stânga)<br /> Aerul proletariatului de tranziţie „Tocmai îmi trăgeam şi eu pantalonii... Eu sunt administratorul de la Vigoniei unu... Nu am locatari care să reclame, cu toate că ar fi bine; Nu-mi place unde am gunoiul, eu vreau containere europene pentru gunoi. Am însă răi-plătitori... e nebuneală la 800 de oameni câţi sunt aici. Am în jur de un miliard datorie la 314 garsoniere, dar eu n-am acasă ce şi-au pus ăştia aici: gresie, faianţă, antene satelit. Sunt numai garsoniere de 12-14 metri... sunt autonomi dar n-am scăpat de griji, că nu îmi dau banii<br /> la timp. Mie<br /> îmi vine lumina, vine apa şi gunoiul pe intreprindere şi banii trebuie să îi recuperez, că patronul se gândeşte doar la dividende. Încă din 1949, au fost cămine ale Elecromontaj şi acum sunt tot ale Electromontaj şi le-a luat un patron, un şvab, un neamţ... Am fost fruntaşi pe republică, dar treaba nu<br /> mai merge. Acum<br /> , aici sunt chiriaşi... Ăştia, până nu moare patronul ăla mare, n-au nicio perspectivă. Ăla nu ştie cum să cumpere, cum să ia acţiuni din bancă şi-aşa<br /> mai departe. După<br /> ce se duce el, vine altul şi cumpără... Că şi eu aş cumpăra trei camere şi le-aş face bordel. N-am văzut pe metru pătrat atâtea gravide câte sunt aici. Îţi dai seama ce fertilitate? Parcă e un făcut; cum a venit aici, a rămas cu burta mare şi n-am văzut atâtea femei frumoase!! Zona nu e terminată. Pe vremea lui Ceauşescu, sectorul 4 a avut o primăriţă, uite că nu mai ştiu cum o chema, dar a avut o iniţiativă deşteptă: hai să vizităm toate căminele din Bucureşti. Aicea nu le spunea „cămine”, le zicea „ambasade”, aşa de frumos era... Ştiţi, la Jilava, ăia cu cauciucuri, cu nu ştiu ce, au făcut bancă din cămine că fabrica nu mai produce nimic. Turcii vin acolo şi stau, căminele au beneficii, că au devenit spaţii de cazare. Fata aia de acolo, pe care o cunoşteam eu în tinereţe e şi acuma şi e plătită în euroi, m-a întrebat cât câştig şi i-am spus că am minim pe economie. Şti ce mi-a spus? „Eu am maximum!”... Nu mai spun de şpagă. Mi-a zis: „Cum stai cu lenjeria? Să vii să-ţi dau nişte lenjerie, că de culcat în ele  nu mai putem”... Iar acum, mă scuzaţi. Bună ziua v-am dat...”<br /> <br /> Ioan TEO-SERBANESCU<br />

LIBER<br /> LA FĂCUT TROTUARUL<br /> <br /> <br /> Lăsându-i<br /> pe iniţiatorii Legii Prostituţiei să mai mediteze vreo zece ani cu izmenele în vine, primarul general şi primarii sectoarelor bucureştene au trecut la treabă, permiţând agenţilor economici – tacit şi dezinteresat, fireşte – să facă trotoarul la vedere, ziua în amiaza mare, pe aproape toate arterele Capitalei. Ca într-un chiolhan fără sfârşit, direct pe spaţiul pietonal  sunt înşirate mii de mese, scaune, corturi şi grătare ce formeză talciocul  festiv prin care inspectorii echipelor de control defilează asudând la căratul servietelor burduşite. Cu acte. Adriean Videanu declara la afişarea scorului final al alegerilor locale că va duce la îndeplinire proiectele începute de predecesorul plecat pentru o vreme<br /> la Cotroceni. Iată<br /> că nu îşi încalcă promisiunea; erupţia comerţului pe mese pliante sau cu mobilier şic la rigolă, declanşată odată (dar fără legătură, spun administratorii urbei) cu campania de demolare a chioşcurilor, continuă în forţă. Primarul general de atunci a arătat demonstrativ o pisică răpănoasă amatorilor de negustorie pe trotuar, obligând cu mare tam-tam prăvălierii de peste drum de Palatul Victoria să-şi strângă mochetele înconjurate de gradene şi jardiniere. Spaţiul public a fost astfel redat spre folosinţă contribuabililor vecini cu Guvernul, în detrimentul vânzătorilor de pizza ornată cu praf. Drept mulţumire, sărmanii posesori de Porsche, Audi şi BMW şi-au aşezat ordonat limuzinele direct pe trotuar, arătând spatele  primarului şi parcării amenajate la câţiva metri. Ce l-a determinat la vremea aceea pe edilul matelot să se agaţe de Piaţa Victoriei, o enclavă urbană unde comerţul decurgea aproape civilizat? Am încercat – pe hartă şi mai apoi în practică – toate traseele pe care le-ar fi putut străbate Traian Băsescu pentru a ajunge în Piaţa Victoriei, venind de<br /> la Primăria Capitalei<br /> sau de acasă. Departe de mine gândul de a-l felicita pe traseu sau de a-i înmâna vreo jalbă cenzurată şi refuzată<br /> la registratură. Voiam<br /> doar să mă conving că viteza cu care se derula revoluţia comerţului stradal făcea de neurmărit înşiruirea de tarabe care înlocuiau imediat dughenele mângâiate cu pick-hammerul. Eram dezamăgit; pierdusem oare momentul transformării urbanistice de la Şosea căscând gura la agenţii economici de la periferie, legaţi cu lanţuri de chioşcuri, în aşteptarea buldozerelor îndrumate chiar de emitenţii autorizaţiilor de construcţie?  M-a adus cu picioarele pe pământ realitatatea economică de pe mai toate arterele  centrale. Urmele demolării violente a dughenelor înfloreau, continuând să moşească – împănate cu bălării – terase improvizate şi tarabe, serioase succesoare ale Stambului din termopan. Acum, când ministrul finanţelor vorbeşte tot mai des despre creşterea progresivă a impozitelor pe spaţiile comerciale, comersanţi cu diverse calibre ale pungii rotesc capetele precum girofarul pentru a mai vâna o palmă de trotuar sau doi boscheţi din preajma sediului social, declarat şi impozitat pentru 4-6 metri pătraţi. Spaţiul pietonal s-a îngustat simţitor şi nu scapă asaltului măcar aleile parcurilor, ştrandurilor sau cimitirelor. Câteva mese de plastic, colorate zglobiu şi ornate cu buchete de păpădie înfipte în borcane, devin temporar “fast-food”, “rotiserie” sau “la una mică”. Mai cu dare de mână, negustorii din iluzoriul Centru Istoric al Capitalei întind în prispa gogoşeriilor şi plăcintăriilor mobilier de birou sau medical, asortat grămezilor de gunoaie, încercând să-l contrazică pe  viceprimarul Murgeanu, ajuns tardiv la concluzia că “Centrul Istoric este o ruşine”. Îmi place să cred că vicele rugbist s-a folosit de elicopter pentru “vizita incognito”(?) făcută de curând Centrului Istoric. Altfel, ar fi constatat pe propriul obraz – în drumul de o palmă de la Primărie spre strada Lipscani – că cel mai neprihănit trotuar este cel care înconjoară respectabilul Minister de Interne. Acolo, indivizi simpatici în uniformă păzesc cu sfinţenie asfaltul şi îndrumă civilizat pietonii, folosind politicoasele apelative “bă” şi “fă”, cerându-le apoi să coboare de pe trotuar pe carosabil. Într-o vreme de tristă amintire existau indicatoarele “Pietoni, vă rugăm circulaţi pe trotuarul de vis-à-vis”. Cu ce folos? Florăresele de pe traseul Decebal-Dristor-Vitan şi-au transformat la rându-le şandramalele din intersecţii în adevărate corturi multicolore de campanie. După ce au primit din partea edililor sectorului 3 autorizaţii pentru vânzarea florilor pe o palmă de asfalt, au reuşit – adăugând o umbrelă, o folie şi un coviltir cu firmă – să transforme trotuarele în adevărate super-marketuri horticole. A estimat oare Ionuţ Popescu, chitit acum pe impozitarea spaţiilor comerciale, cât se întinde patrimoniul imobiliar suprateran al economiei subterane? Îl asigur că taxarea corectă a tuturor spaţiilor exploatate economic l-ar scuti de munca emiterii şi aplicării unei ordonanţe pentru impozitarea progresivă. Îl invit totuşi pe domnul ministru să dea o raită în zona sus-menţionată. Purtătoarele de fuste creţe care nu şi-au găsit loc în mafia gladiolelor fac ceea ce Codul Penal numeşte fals, uz de fals şi evaziune fiscală (catalogată de domnul Ionuţ Popescu “crimă”), vânzând facturi şi chitanţe personalizate false. Pe numele acestor amărâte, ce trudesc pentru 100 de euro pe zi, poliţiştii  secţiei 11 au emis peste o mie de procese verbale contravenţionale, susţinând că facturistele nu pot fi încadrate în vreo infracţiune. Există printre ele campioane care au adunat câte 130 de amenzi. În tomberon. Ajutaţi-le, domnule ministru să-şi găsească locul acolo unde le este! Mai cu seamă că – din respect pentru urbe – autostopistele cu documente fiscale sub aripă nu violează spaţiul pietonal; ele îşi vând marfa direct pe prima bandă a carosabilului, expunându-se unor grave accidente.<br /> Ioan Teo Şerbănescu<br /> Material publicat în săptămânalul „Aspirina - revista lu’Dinescu”<br />  <br />

SATUL METROPOLITAN<br />  <br /> <br /> Satul construit de Dimitrie Gusti, între 1925 şi 1936, pe malul Lacului Herăstrău, a fost apreciat încă din vremea când se învecina cu maidanele pe care, mult mai târziu, aveau să fie construite Ştrandul Tineretului şi Casa Scânteii. Dacă ştrandul a avut de parcurs câteva etape neaşteptate până la darea în folosinţă, primarul Nicolae Caranfil a sprijinit necondiţionat proiectul marelui sociolog, iar Muzeul Satului a fost inaugurat în prezenţa regelui Carol al II-lea, la 17<br /> mai 1936. La<br /> deschidere, avea doar 30 de case ţărăneşti, întinse pe 5 hectare şi era conceput după modelul muzeelor similare din Europa interbelică, încercând şi reuşind să înfăţişeze vizitatorilor realitatea vieţii satului românesc.<br />  <br /> <br /> Muzeul septuagenar este astăzi cel mai mare muzeu european în aer liber. Creaţie colectivă a Şcolii Sociologice Române, Muzeul Satului Românesc a cunoscut, în timp, împlinirea bunului simţ artistic, al popularităţii internaţionale şi al bunăstării economice. Nu a fost însă ocolit de marginalizare(dusă până la exil cultural, prin impunerea autofinanţării), cenzură, faliment financiar sau dezastre. În 1976, familia Ceauşescu hotărâse, fără rezerve, transferarea muzeului la Mogoşoaia sau în Parcul Tineretului, dorind să-l scoată astfel din decorul traseului prezidenţial. Cutremurul din 1977 a fost o şansă pentru continuitatea istorică a monumentului, puţinele fonduri bugetare fiind alocate atunci reconstruirii imobilelor distruse de seism.<br />  <br /> <br /> Mai târziu, În timpul incendiilor devastatoare din 1997 şi 2002, flăcările au înghiţit o parte din sectoarele muzeului, Transilvania, respectiv Moldova şi Dobrogea fiind rase de flăcări. Pentru că administrarea de după 1990 nu a fost nici pe departe una fericită, risipa şi proasta gestionare au deteriorat deseori imaginea Satului de la Şosea, pregătit anual să primească aproximativ 300.000 de vizitatori.<br />  <br /> <br /> Satul de ieri şi de azi<br />  <br /> <br /> În 1936, după 11 ani de documentare sociologică, pe măsura actului cultural ce urma să fie săvârşit în plină criză economică, ctitorii Muzeului Satului Românesc au oferit publicului ceva diferit de reţeta rigidă a muzeelor în aer liber, Dimitrie Gusti catalogând suratele europene ca fiind “prea etnografice şi – în mare măsură – romantice”. E probabil motivul pentru care, din 1990, Muzeul Naţional al Satului prezintă, în toată splendoarea, realitatea satului contemporan.<br />  <br /> <br /> E drept că amplasamentul de la marginea arterei liniştite cândva, dar devenită supraaglomerare urbană pe relaţia Arcul de Triumf-Otopeni, este unul nefericit. Povara obligaţiilor economico-turistice şi caracterul asiatic al unor zone rurale cândva tradiţionale sunt, de asemeni, piedici serioase în calea conservării istoriei etnografice. Tocmai de aceea, nu ştiu cât de mult trebuie să ne bucure faptul că Muzeul Naţional al Satului oglindeşte dimensiunea reală a satului românesc de la începutul mileniului al III-lea.<br />  <br /> <br /> Aniversarea din acest an a beneficiat, pe lângă coincidenţa aproximativă dintre data inaugurării Muzeului (17 mai) şi Ziua Mondială a Muzeelor (18 mai), de o mediatizare fără precedent. Toate cotidianele, posturile de radio şi televiziunile au alocat spaţii deloc neglijabile celor 70 de ani de existenţă prezentând, pe lângă materiale istorice, programul aparte, pregătit de organizatori. Am aflat astfel că meşteri populari din toate zonele ţării vor întregii, timp de o săptămână, peisajul de sărbătoare oferit de cele 338 de monumente din patrimoniul Muzeului Satului. Prezenţa anunţată a unor interpreţi de folclor şi rapsozi populari au constituit alt motiv serios pentru mulţi bucureşteni să se îndrepte spre nordul Capitalei.<br />  <br /> <br /> Am fost plăcut impresionaţi să constatăm că administratorii au renunţat la practica stânjenitoare din anii trecuţi, când vizitatorii erau taxaţi la intrare de Ziua Mondială a Muzeelor, în ciuda faptului că accesul gratuit nu era opţional şi – peste toate – era mediatizat insistent. Am primit deci bilete cu menţiunea “gratuit” odată cu o informaţie preţioasă din partea paznicilor, de la care am aflat că “aparatele foto şi camerele video nu sunt vizitatori şi sunt obligate să plătească 20, respectiv 50 RON.”<br />  <br /> <br /> Scurtele formalităţi de primire au fost acompaniate de câţiva meşteri şi rapsozi aşezaţi înaintea intrării în muzeu, de unde ofereau un liant audio-vizual suburban, asortat tobelor de eşapament de pe şosea şi mai puţin acoperişurilor de paie din muzeu. De altfel, unul dintre meşterii-rapsozi, care s-a recomandat “tata lu’ Romeo Văduva” ne-a încântat la intrare cu  prelucrări după Jean-Michel Jairre. N-am scăpat de sunetul ascuţit al naiului pirogravat cu letconul nici după ce am trecut pragul expoziţiei de artă populară, deschisă doar pe jumătate publicului. Într-o atmosferă asemănătoare shop-urilor din anii ’80, am vizitat carpetele şi covoarele în ritmuri americane, interpretate de naist la zece metri şi două încăperi distanţă. Am bănuit o clipă că acesta intuia dilema ce ne încerca în faţa păpuşii “Folk Doll”(?), confecţionată din material textil şi reprezentând alt rapsod, cu un fragment de ţeavă înţepenit în gură. Pe post de caval.<br />  <br /> <br /> Alte păpuşi, personaje stilizate din Capra cu Trei Iezi, dormitau aşezate pe calorifere de oţel, în ton cu robineţii acestora. După ce am tras puţin cu coada ochiului la televizorul color dintre fote, cojoace, carpete şi vederi reprezentând centrul Capitalei, ne-am îndreptat spre sărbătoarea organizată în aer liber, unde satul secolului al XVIII-lea se împletea armonios cu tehnica japoneză şi bucătăria ungară.<br />  <br /> <br /> Kurtoskalacs cu răvaşe<br />  <br /> <br /> Înaintea intrarării pe pajiştea pregătită pentru cei 117 meşteri populari, aşteptaţi din toate colţurile ţării, am ochit standul cu “Produse tradiţionale româneşti”, pentru a încerca, cu burta plină, emoţia întâlnirii cu arta tradiţională.<br />  <br /> <br /> Uşor dezamăgiţi de bufetul aprovizionat doar cu reclamă şi feţe de masă murdare, ne-am făcut curaj atacând oferta de sucuri, prăjituri şi îngheţate ambalate, servite din vitrina frigorifică, adusă probabil de vreun meşter suedez. Compătimindu-l pe cel care moţăia păzind două mese goale, răpus după o iluzorie împărţeală a slanei, pitei şi caltaboşului, am trecut în revistă spaţiul de prezentare viticolă, aşezat strategic în vecinătatea unei bojdeuci cu termopan şi băuturi răcoritoare<br /> la rece. Fără<br /> să fie înscris în patrimoniu, ansamblul comercial de ocazie i-a stimulat pe cârcotaşi, care l-au catalogat “croit probabil după lungi şi intense studii etno-sociologice, pentru a aduce în inima Bucureştiului aerul cârciumii săteşti din Bărăganul anului 2006.”<br />  <br /> <br /> În urmă cu 20 de ani, politica de bună convieţuire interetnică, promovată de partidul comunist, a scos din titulatura muzeului cuvântul “românesc”. Aşa se face că singurul ambasador al bucătăriei tradiţionale româneşti era din Covasna şi a oferit vizitatorilor kurtos kalacs ambalat în celofan colorat. Colorată în roşu intens era şi turta dulce vândută de un conaţional al specialistului în kalacs, sosit şi el tocmai de<br /> la Miercurea Ciuc. Pe<br /> inimioarele roşii de turtă dulce erau lipite mici oglinjoare, la fel de tari ca suportul comestibil. Cu amabilitate, cofetarul ne-a explicat într-o română aproximativă că rostul oglinzilor înfipte în turtă este – conform tradiţiei ungureşti – acela de a fi dăruite logodnicelor. “Cum sunt la voi răvaşele”(?), a mai adăugat vânzătorul, expunând sub cortul vărgat în alb-roşu bastoane miniaturale şi câţiva cocoşi din zahăr. Tot roşii, dar aduşi din Germania. De altfel, culorile ţipătoare au fost dominante, scenografia viu colorată umbrind, pe alocuri, patrimoniul muzeului. Din nou pe fază, cârcotaşii au concluzionat din nou că organizatorii au vrut să ofere vizitatorilor, de Ziua Mondială a Muzeelor, mirifica atmosferă a târgurilor săteşti.<br />  <br /> <br /> Folclor industrial în sunet de fanfară<br />  <br /> <br /> Tot la secţiunea “Minorităţi”, au participat romii, în număr deloc neglijabil. Făcându-ne să ne îndoim încă o dată de exactitatea ultimului recensământ, aceştia au ocupat mari suprafeţe unde ne-au reamintit câteva dintre obiceiurile etniei. Dorind parcă să confirme aproprierea de lege, ţiganii căldărari au salutat noile condiţii restrictive de fabricare a băuturilor alcoolice distilate printr-o expoziţie ad-hoc de instalaţii artizanale şi industriale de producţie a ţuicii şi rachiurilor.<br />  <br /> <br /> Am fi nedrepţi să nu salutăm prezenţa puţinilor meşteri populari autentici, la rându-le stânjeniţi şi – nu de puţine ori dominaţi – de mici şi mijlocii întreprinzători desprinşi din tabloul cooperaţiei meşteşugăreşti urbane. Timp de o săptămână, muzeul a fost cu adevărat “gazda tuturor satelor şi tradiţiilor din România”. N-au lipsit cimpoaiele din burduf de capră, opinci, papuci de papură, scoarţe lucrate la maşini de tricotat performante, din vecinătatea pieselor de marochinerie modernă aduse de un meşter din Târgu Mureş. Miniaturile traforate reprezentau – la acelaşi stand – case bătrâneşti din Apuseni şi vile p+2, întâlnite la tot pasul pe DN1. Creatorul derutează asistenţa recomandându-se “din Râmnicu Vâlcea”, în timp ce ecusonul, pe care scrie “Sibiu” îl contrazice. Ne lămureşte apoi amabil, spunându-ne că şi numele îi este altul decât cel inscripţionat pe cartonul plastifiat.<br />  <br /> <br /> Organizatorii au pregătit publicului, pe lângă medalioanele artistice ale meşterilor populari, programe folclorice pe măsura evenimentului. Astfel, ritmurile Ansamblului Stejărelul din Pădureni-Vaslui s-au împletit armonios cu cele ale grupului bucureştean Truverii, care “a comparat ritmic muzica tradiţională europeană cu cea românească”. Cântecele de veselie ale artiştilor Cercului Militar Naţional i-a făcut apoi să tresară, deopotrivă, pe soldaţii în uniformă ai companiei de pompieri şi pe meşterii echipaţi cu cojoace şi adidaşi chinezeşti.<br />  <br /> <br /> Am părăsit Muzeul din inima oraşului tot în ritmul unei sârbe moldo-italiene, interpretată de virtuosul naist de la intrare, aşezat acum lângă un meşteşugar dotat cu vase din lemn pirogravate. Evaluând cănile ornate cu fotbalişti pe mânere, am evitat – în ultima clipă şi în spirit etno-sportiv – impactul cu o vizitatoare care intra în muzeu pe role.<br />  <br /> <br /> Ioan Teo Şerbănescu

as dori sa public in romaneste